Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller

“Omul nu este un fruct căruia să-i mănânci miezul şi apoi să-i arunci coaja”, îi strigă disperat bătrânul comis voiajor cinicului său patron în scena concedierii sale.

Cel care acum se descotorosea de el ca de un lucru uzat, ca de o unealtă tocită, fără nici o tresărire sentimentală, nici nu se născuse pe vremea în care Willy Loman lucra deja de mult pentru tatăl său. În ultima vreme la cei 63 de ani ai săi se simţea foarte obosit, surmenat, depăşit. Venise umil, în faţa bossului, să ceară o mică favoare în schimbul zecilor de ani de loialitate şi muncă asiduă, dar în loc înţelegere şi ajutor se pomeni alungat definitiv cu brutalitate.

Într-o societate cu astfel de coordonate alienante, dominată până la subjugare de cultul succesului şi al banului, măcinată de o concurenţă acerbă şi nemiloasă se consumă drama bătrânului om de vânzări.

Arthur Miller construieşte cu măiestrie conflictul dramatic bazat pe sfâşierea personajului principal, interpretat răscolitor de Victor Rebenciuc, între dragostea paternă pentru fiul cel mare, Biff, jucat pe măsură de Şerban Pavlu şi sentimentul vinovăţie că nu-i poate oferi un suport financiar pe măsura ambiţiilor sale.

Biff,un tânăr de 30 de ani cam visător şi uşuratic pentru lumea rece şi calculată a banului în care se simte aruncat, îşi urăşte tatăl pentru că acesta din urmă refuză să vadă realitatea în privinţa sa, orbit de dorinţa obsesivă de a-şi vedea copilul urcând treptele visului american,  dar şi pentru că descoperise întâmplător că era un soţ adulter, ţinând acest lucru secret din respect pentru mama sa Linda Loman, adusă pe scenă cu sensibilitate de Mariana Mihuţ.

Relaţiile tată fiu, mediate cu delicateţe, duioşie, dar şi cu fermitate când situaţia o impune de către Linda,  se află într-o tensiune permanentă ameninţând în orice clipă să derapeze în ceartă violentă, tatăl reproşându-i fiului că nu face destul pentru a-şi valorifica în planul reuşitei sociale imensele calităţi personale cu care a fost dăruit de natură. Fiul, l-a rândul său îşi acuză tatăl de ipocrizie şi lipsă de înţelegere pentru problemele sale reale.

In opoziţie cu fiul său, care pare să priceapă intuitiv mai mult din esenţa lumii înconjurătoare, înţelegere ce îl îndeamnă la resemnare şi la refugiu într-un mediu departe de citadin în mijlocul naturii de care se simte puternic atras, bătrânul agent de vânzări este narcotizat şi condus în toate acţiunile şi judecăţile sale de mitul visului american, personificat pentru el de Ben, fratele său ce se îmbogăţise la numai 21 de ani după ce îşi pusese viaţa în joc şi se întorsese plin de diamante dure şi strălucitoare din tenebrele junglei alaskasiene. Reuşita lui Ben îl măcinase mereu, pentru că era un exemplu viu că visul american nu este vorbă goală. Incapabil să înţeleagă că pentru oamenii de rând ca şi el viaţa nu este altceva decât o loterie cu şanse infime, se încăpăţâna să „descopere” secretul succesului fratelui său în nişte calităţi inchipuite ale acestuia. Bogăţia lui Ben îl făcea să se simtă ratat.

Apariţiile  spectrale ale lui Ben, decedat de curând, şi dialogurile imaginare dintre cei doi fraţi, au darul de a spori tensiunea dramatică şi de a ne sugera cu mijloace plastice alienarea de care suferă Willy.

Presiunea sentimentului ratării, împreună cu sentimentul vinovăţiei că nu-şi poate sprijinii financiar, aşa cum s-ar cuveni, fiii, credinţa că aceştia îl dispreţuiesc din această cauză, proaspăta concediere fără menajamente în pragul vârstei de pensionare îl împing către ideea sinuciderii. Nu este o soluţie izvorâtă din laşitate cum s-ar putea crede, ci din luciditate şi raţiune conformă cu logica rece a unei societăţi obsedată de bani şi de succes. În urma sa, familia ar beneficia de poliţa de asigurare de viaţă la care contribuise cu trudă atâta amar de vreme. Cu aceşti bani, gândeşte Willy, împăcat cu sine şi fericit pentru că în sfârşit găsise soluţia, fiul său Biff la care ţinea atât ar fi putut să-şi pună în valoare calităţile native.

După ce îi cere sfatul şi lui Ben, iar acesta îl asigură că este o idee strălucită şi că trebuie să se grăbească, Willy dispare în fundal, din culise se aude  zgomotul unui motor de automobil turat la maximum urmat apoi o bubuitură asurzitoare.

Deşi familia aflase mai demult despre intenţiile sinucigaşe ale tatălui prin numeroase semne şi semnale, se dovedeşte incapabilă în cele din urmă să împiedice gestul fatal.

Înmormântarea lui Willy Loman are loc în aceeaşi zi în care soţii Loman achită ultima rată, plătită regulat timp de 25 de ani, la casa în care locuiau.

Willy Loman devine proprietar deplin în ziua în care este îngropat.

Piesa lui Arthur Miller scrisă în 1949, regizată şi ilustrată muzical de Felix Alexa pe scena teatrului bucureştean Bulandra nu şi-a pierdut cu nimic din prospeţime şi din actualitate. Ea demonstrează cu mijloace artistice înalte, la care actorii şi regizorul îşi aduc cu prisosinţă aportul, că în societatea în care ne ducem existenţa, omul nu este decât o jucărie neînsemnată în mâna unor forţe oarbe, că lumea pe care el însuşi a creat-o şi i-a insuflat viaţă i-a devenit ostilă, s-a dezumanizat. Cultul valorilor umane a fost detronat şi înlocuit cu cel al succesului, al vedetelor şi al banului. În această construcţie socială o viaţă de om se măsoară strict în bani ca o marfă oarecare. Fără bani omul este un gunoi, o coajă de fruct consumat, demnă de aruncat la coş.Autorul încheie piesa fără să ne lase nici o speranţă.

Florian Liviu Ştefănescu  Octombrie 2010

Bursa de spectacole “Intoarcerea de acasa” sau viata si cornetul ei cu zaruri masluite…

Spectacol pus in scena de Compania de teatru S-Baroc, regia Vinicius Tomescu, costume Cristina Neacsu, light-design Roxana Docan – Teatrul Arca-La Scena din Bucuresti

    Teatrul te face sa vezi franturi din propriul viitor posibil. El te obliga sa te intrebi “Cine esti?” si sa traiesti pentru a-i povesti intamplarile. Aceste lucruri le stie si dramaturgul Stefan Caraman, un nume des vehiculat pe scena contemporana. Abil manuitor al replicii, el este genul de autor ce capteaza atentia cu ideile sale. Una dintre acestea a capatat trup recent, datorita unui tanar regizor, Vinicius Tomescu si Companiei de teatru S-Baroc (actorii Anis Doroftei, Andreea Ilinca si Dan Murzea).

    “Intoarcerea de acasa” ilustreaza conflictul dintre alter-egourile unui personaj feminin. Eroina incearca sa se dezvaluie intr-un mod inter-activ implicand si publicul prin dese schimbari de perspectiva si ruperi de ritm. Personalitatea ei “articuleaza” trei ipostaze, tot atatea partituri in oglinda: adolescenta, laolalta cu inocenta si curiozitatea varstei, uneori abuziv expusa; femeia-matura, marcata de varii experiente, vazute ca un alt “santier” al dezastrelor personale si, in cele din urma, “factorul” masculin (Dan Murzea), oarecum pertubator, vazut in maniera cinic-referentiala (acea “secventa” pe care o detine in cadrul sau existential orice femeie, ce cantareste imaginarul erotic masculin, mimand elegant ignoranta si asteptarea).

    Regizorul a reusit sa contureze – cu minim de recuzita si lumini – un joc al vietii si al sortii, nu fara repercursiuni in sensibilitatea privitorului.

    In piesa lui Caraman nu exista certitudini absolute, visele se deseneaza mult mai usor decat vorbele. Nimic artificios, complicat in textul destul de curajos, in “felia de viata” si de arta oferita de tanarul dramaturg. Chiar si iubirea se desparte fara regrete de matasea marunta a intamplarilor povestite.

    Nu raspunsul e cel care intereseaza, ci intrebarea: lipsa apropierii aduce cu sine indoiala si “amorteste” sinceritatea? Femeia din “rama” textului lui Stefan Caraman e constienta de acest adevar.

    Este de bun augur faptul ca un autor precum Stefan Caraman este tot mai prezent pe scenele de teatru independent (fie din capitala sau din provincie).

    “Intoarcerea de acasa” se adreseaza astfel unor tipuri diferite de public; cei ce gusta aluzia, poanta, caricatura si vin la teatru pentru o ora de loisir se vad recompensati; pe de alta parte, cei deprinsi sa problematizeze, sa supuna analizei cele vazute, sa judece montarea la nivelul metalimbajului pot sa se amuze, sa se aseze fara prejudecati la masa comentariilor.

    In pleiada de tineri autori dramatici contemporani, Stefan Caraman stie sa-si convoace personajele la conversatie in oglinda, chiar daca replicile par a se invarti pirandellian, intr-un carusel al erorii.

    Spectacolul imaginat de Vinicius Tomescu e un fertil exercitiu de scrima intelectuala, el vrea sa demonstreze ca viata nu este doar un banal, incolor “salon de asteptare”.

Armand Steriadi

Scatologia lirică – Şefele, de Werner Schwab

Teatru Odeon găzduieşte şi în această stagiune reprezentaţia Şefele preluată de la teatru Act în regia lui Sorin Militaru. Deşi de mulţi ani pe scenă spectacolul nu şi-a pierdut prospeţimea ba chiar a câştigat prin rodajul actriţelor.

Omul este o grămăjoară de rahat, chiar dacă vanitatea ne împiedică să vedem acest adevăr, iar lumea o imensă toaletă care aşteaptă să fie desfundată, iată ideea centrală a piesei lui Schwab.

Dar aceasta viziune pesimistă, negativă, care vine să sfideze toate canoanele şi preceptele umanismului, care intrigă şi irită şi care în mod normal ar trebui să inducă în spectator dezgust, opoziţie mergând până la revoltă, printr-un miracol al artei autorului de a mânui substanţa lingvistică, de a împleti umorul cu lirismul şi ironia, se impune şi devine convingătoare. Acidul criticii dramaturgului la adresa lumii dizolva toate valorile încetăţenite ale acesteia începând cu pietatea şi terminând cu iubirea maternă pentru copii. Spre deosebire de S.Beckett a cărui viziune sumbră asupra omului şi a culturii sale,

asupra absurdului existenţei ne este înfăţişată frust, la Schwab ea este ambalată în marele său talent poetic.

Spectatorul este condus cu măiestrie de autor prin labirintul dialogurilor dintre cele trei personaje feminine întruchipate de Grete (Dorina Lazăr), Erna(Emilia Dobrin)  aflate în pragul decrepitudinii dar încă măcinate de speranţe vii şi chinuitoare precum şi de Mariedl (Coca Bloos)  o veterană desfundătoare de latrine, senină şi împăcată cu ea însăşi căreia dramaturgul îi conferă rolul de a media disputele dintre primele două şi de a exprima în monologurile sale concepţia sa filosofică.

Toate zbaterile şi zbuciumările sufleteşti ale lui Grete şi Erna au un corespondent pe care Mariedl îl descoperă în munca sa cu fecalele de care este foarte mândră şi pe care o consideră de o importanţă covârşitoare. Orice contact cu materiile fecale este pentru ea un omagiu adus lui Isus. Mariedl a desfundat latrinele celor mai înalte personalităţi din oraş, cele mai importante evenimente ale vieţii ei sunt situaţiile inedite în care s-a aflat în luptă cu vreo toaletă încăpăţânată ce nu voia să cedeze. În cele din urmă cazurile sunt rezolvate, mâna ei fină reuşind mereu să înlăture neobişnuitele obiecte care blocau traseul excrementelor către canal.

Mariedl şi-a câştigat libertatea interioară şi pacea sufletească deoarece ştie mai bine decât oricine că lumea  în care trăim nu este decât o imensă latrină înfundată cu scaune tari, hârtie igienică şi alte deşeuri ce aşteaptă să fie desfundată, iar omul doar o grămăjoară de rahat. Fecala amestecată cu hârtie igienică îmbibată cu apă are consistenţa unei mâini omeneşti, spune pe un ton calm şi liniştit Mariedl.

În vreme ce Mariedl este dominată de o pace interioară ce se transferă prin jocul magistral al Cocăi Bloos şi spectatorilor, celelalte personaje prin contrast sunt stăpânite şi măcinate fie de fantasme sexuale, fie de speranţa unor căsnicii iluzorii, fie de cea a unei schimbări majore în viaţa unor copii apucaţi pe drumuri greşite.

Imensa libertate interioară de care beneficiază Mariedl îi conferă acesteia darul profeţiei. Într-un lung monolog de final ea se lansează într-o prezicere apocaliptică cu privire la viitorul celor două, Grete şi Erna.

Deoarece pentru autor a trăi înseamna a spera, la fel Grete şi Erna deşi se bucură una pentru răul celeilalte nu se pot împacă cu ideea că orice speranţă este pierdută, că orice perspectivă este sugrumată, că sunt abandonate în infern şi hotărăsc să comita încă un gest absurd, uciderea Mariedlei, gest care nu poate decât să confirme lipsa de sens a lumii în care ne aflăm.

Sunt de acord cu autorul traducerii, Dan Stoica, că suntem martorii unei capodopere a teatrului contemporan capabilă să se impună in conştiinţa publicului prin forţa textului dominat de lirism, dar şi de umor şi ironie amară la adresa unei lumi tot mai ostile şi mai neprietenoase cu creatorul său, omul.

Autorul piesei, Werner Schwab, a murit prematur la numai 36 de ani împins în ghearele alcoolismului tocmai de această lume, ce nu l-a valorizat şi nu l-a înţeles, pe care o respinge şi o condamnă în piesele sale.

Florian Liviu Ştefănescu  Bucureşti Octombrie 2010.

Vis de iarnă la galeria Wagner

Iarna in pictura românească

COMUNICAT DE PRESĂ

Societatea Colectionarilor de Arta din Romania organizeaza la Muzeul Municipiului Bucuresti expozitia “Iarna in pictura romaneasca” cu 85 lucrari, din colectiile particulare, realizate de artisti din secolul al XIX-lea pana in prezent, din care mentionam in ordine alfabetica: SORIN ADAM (1968), AUREL BĂEŞU (1896-1928), OCTAV BĂNCILĂ (1872- 1944), FLORIN BÂRZĂ (1956 ), DIMITRIE BEREA ((1908-1975), MARIUS BUNESCU (1881-1971), VITALIE BUTESCU (1972), GEORGE CATARGI (1894-1963), GABRIEL CATRINESCU (1943), ALEXANDRU CIUCURENCU ( 1903-1977), AUGUSTIN COSTINESCU  (1943 ), BRĂDUŢ COVALIU (1924-1991), CONSTANTIN DARADICI (1948), CORNELIA VICTORIA DEDU (1942), CORNELIU DRĂGAN–TÂRGOVIŞTE (1956), HANS EDER (1883- 1955), CONSTANTIN GHEORGHE (1935 - 2006), ARINA GHEORGHIŢĂ (1973), PAUL GHERASIM (1925), DUMITRU GHIAŢĂ (1888- 1972), ION GRIGORE (1940), VASILE GRIGORE (1935 ), LUCIAN GRIGORESCU (1894-1965), DAN HATMANU (1929), VIOREL HUŞI ( 1911- 1972), SORIN ILFOVEANU(1946 ), DUMITRU (DEM.)IORDACHE  (1905- 1982), PETRE IORGULESCU - YOR (1890-1939), CONSTANTIN ISACHIE POPESCU (1888-1967), EUGEN ISPIR (1909-1974), RODICA ANCA MARINESCU (1937), VIOREL MĂRGINEAN (1933), COCA MEŢIANU (1910), VASILE MUREŞAN MURIVALE (1957), FLORIN NICULIU (1928-1997),  IOAN ORATIE (1957), ALEXANDRU PADINA MOSER (1904- 1994), VASILE PARIZESCU (1925), GHEORGHE PETRAŞCU (1872-1949), CONSTANTIN PILIUŢĂ (1929-2003), VASILE POP NEGREŞTEANU (1955), VASILE POPA  (1957), STELIAN POPESCU-GHIMPAŢI (1906 – 1950), ŞTEFAN POPESCU (1872-1948), VASILE POPESCU (1894- 1944), MIHAI POTCOAVĂ (1948), RISA PROBST KRAID (1894-1983), TEODOR RĂDUCAN (1938), IOSIF ROSENBLUTH (1894 – 1975), IOSEF FRANZ STEURER (1885-1971), HENRI TRENK (1818- 1892), ION ŢUCULESCU (1910- 1962), SPIRU VERGULESCU ( 1934- 2007), ARTHUR GARGUROMIN VERONA (1867-1946), ION VLASIU (1908-1997) si altii.

          Expozitia va fi deschisa in perioada 5 octombrie-3 noiembrie 2010, intre orele 10.00-18.00, de miercuri pana duminica.

          Vernisajul expozitiei in 5 octombrie 2010 ora 18, la Muzeul Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu).

Pictori romani pe Valea Loarei * Trei maestri ai penelului isi incearca puterile in castelul lui Napoleon

O minune cu nume solar: "Soleil de l'Est"

Silueta gratioasa si baroca a castelului straluceste in lumina de vara, ademenindu-ma dintre tisele batrane ale parcului. Sunt in inima Frantei, pe valea Loarei, la Briare, un orasel bijuterie, intre atatea si-atatea localitati insirate pe marele rau. Si ca intr-o adevarata poveste, in castelul din Briare vietuiesc acum trei romani; trei pictori ce plasmuiesc pe panze o lume fantastica, scaldata in culori. In castelul din Briare a stat imparatul Napoleon in ultimele lui zile de domnie, inainte sa se predea englezilor. Studioul de pictura in care artistii romani isi agata lumina in peneluri a fost salonul imparatului. De la ferestrele lui si-a trecut Napoleon in revista apusa glorie, privind nostalgic peluzele tunse. In fiece dimineata, trecatori politicosi ii saluta pe artistii romani, cand deschid ferestrele castelului. Si la fel se intampla atunci cand merg agale pe strazile curate si aproape mereu pustii, ori cand coboara pe malul Loarei, pazita de nuferi galbeni, iahturi si mori de piatra.Trei muschetari romani ai culorii: Mirela Iordache, Marian Condruz si Carmen Cretzu-Iacob

 In fiece zi, oamenii saluta politicosi si amabili, de parca romanii le-ar fi vecini de-o viata. Muschetari ai culorilor, cei trei pictori care au plonjat in visul francez, cu un reporter alaturi (cel care semneaza aceste randuri), sunt: Carmen Cretzu-Iacob, Marian Condruz si Mirela Iordache. Ei fac parte dintr-un lung sir de pictori romani, care dupa 1990 au fost invitati, cu o consecventa occidentala, sa picteze in Franta, an dupa an, organizandu-li-se expozitii peste tot. Iar toate acestea s-au putut intampla prin efortul unei asociatii culturale internationale. Se numeste "Soleil de l'Est", are sediul in Franta, si s-a nascut si a crescut prin osardia a doi romani: Mihai si Mariana Gavaza. Totul a inceput in anii '80, in Romania, la Brasov. Sau poate mult mai inainte...

Bucatele de pe camp

Mihai Gavaza are darul si pofta povestirii. La fel si sotia lui, Mariana Gavaza. D-l Gavaza este o aparitie placuta si energica, aproape teutonica, desi are stramosi italieni si rusi. Meseria de baza, de agronom, nu l-ar fi anuntat pe impatimitul diriguitor si colectionar de arta de azi. Mariana Gavaza e brasoveanca get-beget, de spita veche. Mihai a venit din Iasi, dar a fost foarte repede adoptat de brasoveni. Artistii si pictorii i-au fascinat pe amandoi, din tinerete. "In anii '70-'80, aveam la Brasov, in satul Noua, o vila mare, cu gradina si curte" - spune Mihai Gavaza. "Si de ziua mea, pe 29 octombrie, in fiecare an, taiam o oaie mare, o frigeam si mancam asa, romaneste, branza cu tuici, oaie cu mamaliga si mujdei si vin rosu. Si invitam toata elita Brasovului - scriitori, critici de arta, pictori, cu totii eram prieteni. Dar pasiunea mea pentru arta e cu mult mai veche.

La brat cu istoria

Dupa ce am terminat facultatea, la Iasi, pictorul Ion Ganju, cu care eram prieten inca din liceu, m-a dus la Bucuresti si mi l-a prezentat pe Corneliu Baba, caruia ii fusese elev. Asa am inceput sa colind atelierele din Bucuresti, din Pangratti, ale pictorilor mari, si cat am stat in Romania, pana in '87, am achizitionat 30-40 de lucrari de maestri". Cu timpul, casa din Brasov devenise un muzeu adevarat, doldora de tablouri si de icoane romanesti si rusesti. Pe urma, viata lor s-a pravalit nebuneste la vale. Era in 1986, si pentru Mihai Gavaza au inceput necazurile si persecutiile. Era inginer agronom la IAS Prejmer si intr-o zi a avut o initiativa "dramatica": le-a permis taranilor sa stranga legumele ramase pe camp si pe urma sa plateasca o suma modica. Caci foametea cea mare a lui Ceausescu incepuse si-si juca cazaciocul. Fara nici o explicatie, agronomul a fost mutat aiurea, cu salariu mai mic, iar sotia lui, data afara din serviciu, dupa 23 de ani de munca. "Telefonul ne era ascultat. Simteam ca pana si zidurile au urechi. Era asa o tensiune, ca nici copiilor nu-ti venea sa le spui vreo poveste, sa nu fie interpretata ca act dusmanos. Nu mai erai tu". In Brasovul care peste cateva luni urma sa dea in clocot, de greva muncitorilor de la "Tractorul", starea sotilor Gavaza era tot mai rea. "Tineti-va gura, ca faceti inchisoare!", ii sfatuiau prietenii.

"Si atunci ne-am decis. Pentru noi si pentru copii. Daca ne da voie sa calatorim, vom pleca de tot din tara, ne-am hotarat! Cand am plecat, n-am spus nimanui, nici macar mamei. Dar nu puteam sa nu-i spun nimic copilului meu mai mare, Bogdan, care avea 14 ani", povesteste Mariana Gavaza cu glas greu. ""Bogdane, pot sa-ti spun un secret mare?" l-am intrebat. "Mama, nu stiu daca sunt pregatit!". "Te gandesti si abia cand crezi ca esti pregatit, vorbim". Peste o saptamana mi-a spus baiatul: "Mama, cred ca sunt pregatit". L-am luat si l-am dus de mana in padure, ca Noua, cartierul nostru, e aproape de iesirea din Brasov, spre Sacele. Si am tot mers asa pe carari, pana am ajuns intr-o poienita frumoasa. Acolo ne-am asezat si i-am spus: "Uite, copile, noi am hotarat sa plecam si sa ramanem in Franta. Dar nu trebuie sa stie nimeni. Si tu sa nu te temi, ca noi nu te parasim. In clipa in care om ajunge acolo, eu am sa-ti dau telefon si o sa vorbesc asa, in dodii. Ca sa stii ca suntem bine. Astia te-or ameninta cu raul, dar sa stii ca n-au ce sa-ti faca. Si daca or sa ia picturile si icoanele, nu-i nimica, astea-s lucruri, se refac. Important e sa ne reunim cu totii acolo. Si nici celui mic sa nu-i spui!" I-am pus tot greul crucii in spinare, si am plecat". Ajunsi in Franta, d-na Gavaza a avut impresia ca o urmarea cineva. "Parca tot recunosteam fete, era bizar!". Acasa, Bogdan, baiatul cel mare, avea necazuri cu Securitatea. L-au dus la sediu, l-au lasat intr-o camera intunecata ore intregi, l-au amenintat, plecau, iar veneau. "L-am lasat copil, si cand a venit in Franta, l-am gasit barbat. Dupa noua luni. A fost a doua lui nastere"...

Triumful icoanelor

Ceea ce i-a impresionat cel mai mult in acei ani de inceput din Franta a fost ca foarte putini dintre francezi stiau ceva despre Romania! Cand isi amintesc toate astea, sotii Gavaza isi taie povestile unul altuia, cu fervoare. "Francezii credeau despre noi tot fel de bazaconii.

Ba ca suntem parte din URSS, ba ca nu avem intelighentie, ca n-avem scriitori, pictori, muzicieni. Daca mai stiau ei ceva, stiau putin despre Cioran, Eugen Ionescu, Brancusi, Elvira Popescu si cam atat. Erau exceptii. Asta ne-a ambitionat pe noi doi si pe alti cativa prieteni cu care impartaseam aceleasi idealuri. Ne-a ambitionat sa facem ceva, sa le aratam francezilor astora ca avem si noi traditii si cultura puternica". Asa au inceput sotii Gavaza sa faca in Franta primele expozitii de icoane romanesti, de ceramica populara si pictura naiva. Era inainte de 1990 si venea lumea si se uita. Facusera si harta Romaniei, pe care aratau din ce regiuni sunt icoanele. "Colectia noastra de icoane e cea mai mare si cea mai buna din Franta. Pentru unele ne-am dus, dupa '90, in Romania, si le-am ales, ca nu puteai sa vii cu orice in fata francezilor. Iar pentru ceramica neagra, ne-am dus in comuna Marginea, din Bucovina. La vernisaje, ca sa le incantam si ochiul si paleta limbii, le serveam francezilor sarmalute facute de mine, si vinuri romanesti" - se mandreste Mariana Gavaza. "Si veneau si dupa miros, francezii: sarmalute, chiftelute, icre, toate le placeau, si vinul la fel. Si discutiile se infiripau, venea foarte multa lume. Asa ne-am facut cunoscuti. In 1989, cand a cazut Ceausescu, se intampla ca noi sa avem o expozitie de icoane, la Tours. Si oamenii intrau buluc in galerie, era un elan extraordinar. Mult au tinut francezii la romani. Dupa aceea, s-au stins".

Soarele colorat al Estului

In 1994, sotii Gavaza infiinteaza singuri asociatia "Soleil de l'Est" (Soarele Estului), propunandu-si sa aduca prin ea, in fata publicului francez, pictori valorosi din Europa rasariteana, cu precadere romani. Mai tarziu, prin entuziasmul lor perseverent si molipsitor, ei ii vor face sa adere pe multi francezi la aceasta credinta in forta picturii romane. Expozitiile cu pictura romaneasca incep in tot Hexagonul: la Paris (in Montmartre), Orleans, Poitiers, La Rochelle, in Sud - la Angers si pana in Bretagne, la Lavollon. In 1998, prima expozitie strange seniori de drept ai picturii noastre: Corneliu Vasilescu, Ion Grigore, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Angela Tomaselli etc.

Mai mult, sotii Gavaza si Soleil de l'Est isi propun sa faca si tabere de pictura pentru artistii romani. "Prima oara i-am gazduit pe artisti la noi in casa" - povesteste Mariana Gavaza. Era in primavara lui 2001 si pentru un proiect asa mare, aveau nevoie de sponsorizari. Primaria din Tours, orasul in care locuiau, desi promisese sprijin financiar, nu le-au dat nici un ban. "Noi anuntasem deja artistii, erau doi rusi si trei romani, platisem biletele de avion si toate angaralele, nu puteai sa te joci cu omul, cu programul lui" - continua d-na Gavaza. "Atunci i-am zis barbatului meu: "Mihai, hai sa-i primim la noi acasa, ne inghesuim, si gata!". Eeei, dar era vorba de trei mese pe zi, de doua masini de condus, si mai erau si copiii si prietenii care veneau tot timpul sa vada ce picteaza artistii; o luna de zile, casa noastra a fost ca un stup! Veneau de la Radio, Televiziune, veneau vecinii, in vremea asta, pictorii lucrau si isi puneau pe terasa noastra tablourile, terasa devenise o expozitie ce se schimba intruna... Mancam in curte, ne plimbam pe malul Loarei, am fost la muzee, castele, mori, crame, le-am aratat tot ce-am putut - iar pictorii au lucrat foarte bine, nici nu am stiut cand pictau. Si cand a vazut expozitia, Primaria ne-a finantat dupa aceea fara rezerve".

Se duce vestea...

Pe valea Loarei, la Briare, in castelul de Trousse Barriere, prima serie de pictori s-a instalat in 2006. De atunci, nume de marca precum Christian Paraschiv (stabilit in Franta), Marilena Preda-Sanc, Horea Cucerzan, Suzana Fantanaru, Stefan Pelmus sau Nicolae Iorga au pictat in incaperile in care inca mai pluteste umbra ingandurata a imparatului Napoleon.
- Lucrarile pictorilor se prezinta in expozitii, anul urmator, spune d-l Gavaza. In fiecare an, organizam 3, 4 pana la 10 expozitii de pictura romaneasca. Cel mai fructuos a fost anul 2007, anul in care Romania a fost admisa in Uniunea Europeana, si cand foarte multe municipalitati ne-au invitat sa facem cate o expozitie in orasul lor, ca sa arate publicului francez ca in Romania sunt pictori de valoare. Iar in 2008, am avut la Paris cea mai importanta expozitie: o retrospectiva de pictura romaneasca in Franta, dupa 1990. Pe cei ce au fost anul acesta la noi ii vom prezenta, ca de obicei, in februarie, anul viitor, la Tours. Si vom avea doua expozitii si in Sud, chiar acum, in septembrie. Acolo, foarte multe municipalitati ne invita sa facem expozitii de pictura romaneasca. Asa ca, la Saint-Genis-des-Fontaines, intr-o fosta abatie, pe coridoarele largi pe care candva se plimbau calugarii, vom face o retrospectiva cu 23 de pictori romani, si aproape 100 de lucrari mari. Va fi un eveniment!

Albastru de Briare

Am vrut sa aflu daca artistii nostri mai dreg ceva din imaginea proasta pe care credeam eu ca francezii o au despre noi. Am intrebat-o pe Christianne Escouboue, primar adjunct la Briare, si pe Jean-Yves Chevalier, jurnalist. "Care imagine proasta?", si-au lungit chipurile a mirare gazdele mele. Pur si simplu nu intelegeau intrebarea mea. Pe toata valea Loarei si nu numai acolo, aveam sa ma conving ca despre romani se spune numai de bine! "In ziarul nostru au aparut 10 articole despre artistii romani si toate au fost primite cu entuziasm", imi spune d-l Chevalier. "Romanii sunt oameni care au suferit mult si asta se vede in arta lor care arde."
Ce cred, la randul lor, artistii romani despre francezi si despre sejurul lor la Briare? "Cum Dumnezeu sa te simti pe valea Loarei intr-un castel? E ca intr-un hotel de nota 16", spune Marian Condruz. "Noi am putut sa gustam aici din geniul francez. Care inseamna bun gust si o eleganta a traiului de zi cu zi. Si toate ne-au influentat in tablourile noastre, in care culoarea este pusa elegant si compozitia e la fel. Nimic nu sfideaza, nimic nu aduce a prost gust sau a stridenta, totul e acordat." Mirela Iordache, mezina grupului: "De-acum, numele meu va circula prin expozitiile Frantei si ale Europei. Pentru un pictor e vital sa fie cunoscut in afara tarii lui. Caci arta nu are granita. Si este extraordinar ca timp de-o luna de zile sa stai numai sa creezi. Este visare absoluta! Si totul se regaseste in culorile mele". Carmen Cretzu-Iacob, colorista de forta a grupului, confirma cu candoare: "Eu m-am mandrit mereu cu dragostea mea fara leac fata de culoare. Findca sunt nascuta in Moldova, am visat toata viata sa pictez culoarea culorilor, culoarea sfanta: albastrul de Voronet. Gandindu-ma la ea, si cu sufletul linistit de aici, am pictat alt albastru: albastru de Briare, imi vine sa-i spun!"

Salonul european al romanilor

- Credeti ca pictura romaneasca se va impune in Europa? il intreb mai tarziu pe Mihai Gavaza.

- Pictura romaneasca este extraordinara, dar putin cunoscuta in Franta. Pentru ca vechea politica de patrimoniu n-a permis ca valorile noastre sa plece in afara granitelor, "in capitalism". Altceva ar fi fost daca ar fi fost lasati sa iasa, inainte de '90, lucrari si pictori, in tarile mari: in Franta, Germania, Italia, Spania si SUA - acolo unde se joaca valoarea picturii. Toti marii artisti ai omenirii s-au consacrat in Franta, si ai nostri la fel: Grigorescu si Andreescu, Brancusi, nu mai spun. Daca nu ai un nume la Paris, nu te baga nimeni in seama. Trebuie spus asta tuturor, sa se stie. Sigur, noi ne straduim ca sa aducem cat mai multa pictura romaneasca de calitate in Franta si cat mai multi pictori romani. Dar ia sa mai fie, ca Soleil de l'Est, inca vreo 50 de asociatii? I-am innebuni pe francezi, cand ar vedea atata pictura romaneasca! Din pacate, Soleil de l'Est e unica nu numai in Franta, ci in tot Occidentul. Ideal ar fi daca am fi sustinuti un pic si din tara, sa putem face cataloage si expozitii de calitate. Caci daca arta romaneasca ar fi cunoscuta, ar fi mai bine si pentru tara, si pentru artisti. Pentru artisti, pentru ca ar fi mai multi veniti aici si s-ar face o selectie, ar participa la vanzari, la licitatii s-ar face o cotatie. Cotatia din Romania o fi buna in tara, dar aici n-o ia nimeni in consideratie! Aici sunt alte legi: exacte, corecte, contabilicesti. Ai vandut, dar nu oriunde! Trebuie sa vinzi la licitatie la Drouot, pentru ca numai acolo se face adevarata cotatie, aia pe care toata lumea o ia in seama. Acum suntem in urma rusilor, polonezilor si ungurilor, care sunt foarte prezenti la marile manifestari culturale din Paris si Franta. Sunt sigur ca pictura noastra isi va recastiga locul binemeritat. Exista niste inceputuri, se pot amplifica. Dar doua-trei actiuni n-ajung, trebuie tenacitate! Proiectul cel mai important pentru noi este acum Salonul European al Pictorilor Romani de Pretutindeni. Insa neavand acoperire financiara, nu avem cum sa ne antrenam in asemenea proiect. Speram ca o sa gasim totusi, ori in Romania, ori in alta parte, pe cineva care sa ajute financiar aceasta actiune. Un Salon European ar fi o lansare formidabila a picturii romane la Paris, si cel mai bun brand de tara. Asa se face imaginea pozitiva a tarii. Si totul se poate face cu o suma care in Romania se arunca pe protocoale: ar costa 60.000 de euro. Cat o limuzina de lux! Din pacate, suntem neglijati si de Ministerul Culturii, si de ICR, si-odata cu noi, artistii pe care ii aducem in Franta - unde e locul de intalnire al tuturor culturilor.

Epilog

Cand m-am despartit de Briare si de strazile lui cu platani tunsi militareste si invadate de-un parfum de libertate si rasfat tihnit - aveam un gust si dulce, si amar. Ma desparteam, parca, de o iubita, de-o dragoste ca o arsura patimasa si tarzie. Pe retina sufletului imi mai ramasese si chinul acela suav al pictorilor nostri si al prietenilor lor de la "Soleil de l'Est", efortul acesta ce pare inca sisific, de-a face arta romaneasca sa intre, in sfarsit, "en fanfare", cum spun francezii, sa intre in triumf pe portile unei mari culturi a lumii, care asteapta sa ne primeasca cu bratele deschise, cum mereu ne-a primit Un vis care cu siguranta se va implini intr-o zi.

• Valentin Iacob